Partea întunecată a lucrurilor fixe
Lumina fuge de mine când mă opresc!
Dispare, se face ţăndări, m-aş putea tăia
în cristalele ei, perna e sudoare de mânz
şi lavandă! Bătăile la uşă au încetat,
oprirea lor bruscă aruncă
strofa întâi peste strofa a doua.
Azi aşa, mâine aşa, până-mi iau avânt
şi-o întreb: de ce, lumino,
de ce, boieroaico?
Păleşte şi numai ce-o aud:
ca să te odihneşti, prostule!
Nimeni nu se poate odihni