Relativ recent, am rugat un mai tânăr amic să mă ajute, pe ultima sută de metri, cu două bilete la o semifinală de Wimbledon (misiune imposibilă, ştiu…). Apelul meu era motivat de faptul că el mă mai salvase cândva, tot pentru un meci de tenis care se juca cu casa închisă, cu o invitaţie din partea sponsorului principal al turneului. Provocat de o asemenea jalbă, junele camarad, un artist extraordinar de talentat, inimos şi simpatic, mi-a promis că se va ocupa, dar s-a arătat cam sceptic. Era, întradevăr, încercarea mării cu degetul. Ca dovadă, demersul lui a eşuat. Dar nu acest eşec este pretextul prezentei intervenţii, ci savurosul oftat cu care jovialul meu tovarăş îşi scuza ghinionul: „Today sper after lunch să primesc un răspuns from Lacoste. Rolex no way că tipa respectivă left the company. Revin.”
Este mesajul (sută la sută autentic, salvat la „memorabile”) de care mi-am amintit zilele trecute, cu prilejul unei aprinse polemici într-un grup de prieteni, dispută care a plecat de la îndemnul cuiva de a „gugăli” după nu mai ţin minte care informaţie (sau „gugălui”, în ambele variante cu accent pe „i”, dar nu-mi amintesc varianta…corectă). Crâcneala mea împotriva unui asemenea (astăzi) simpatic barbarism a fost imediat taxată de tabăra adversă, încropită ad-hoc şi majoritară, ca fiind „conservatoare”, „puristă” şi chiar „făţarnică”. Îmbrăţişând pătimaş adevărul că limba este „un organism viu” şi certitudinea că „engleza a câştigat războiul cu franceza şi s-a impus ca supremaţie mondială”, combatanţii echipei adverse şi-au etalat cu fervoare incontestabilele premise: limba a evoluat şi se va transforma mereu; importurile de cuvinte şi expresii nu-s o noutate; neologismele aduc întotdeauna un aer de prospeţime şi savoare; până să fie confirmată de academicieni, utilitatea unui împrumut lexical sau a unui transfer definitiv rămâne să fie validată tocmai de
