Numele marelui cineast rus, unul dintre cei mai originali din întreaga istorie a cinemaului, care ar fi împlinit peste o lună 80 de ani, rămâne unul de referinţă, pentru cinefilii împătimiţi şi nu numai.
Andrei Tarkovski se naşte (la 4 aprilie 1932) şi îşi petrece copilăria într-una dintre cele mai dificile perioade din istoria Rusiei moderne: cea a totalitarismului stalinist şi, în anii '40, a crâncenului război cu armatele hitleriste. Este un „timp ieşit din ţâţâni" care, ca şi în cazul altor nume din generaţia războiului, formează caractere, personalităţi expuse de timpuriu unor experienţe limită.
„Un uragan de năzbâtii"
„Cea mai preţioasă trăsătură a caracterului ei", îşi aminteşte despre mama lor sora cineastului, Marina Tarkovskaia, „era marea iubire şi atenţie faţă de cei din jur". În 1937, când Andrei avea doar 5 ani, părinţii lor se despart. „Despre aceste lucruri", povesteşte însă Marina, „nu vorbeam niciodată, cu nimeni. Niciodată nu ne-am întrebat părinţii cum şi din ce motive s-au despărţit. Era una dintre temele interzise".
În ce-l priveşte pe tatăl său, Arseni Tarkovski, acesta „aparţine generaţiei tragice a poeţilor ruşi", fiind contemporan cu Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Osip Mandelştam şi Boris Pasternak. Arestat la vârsta de 15 ani pentru publicarea unui acrostih despre Lenin, dar autor al unei evadări reuşite din trenul care-l ducea spre lagărul siberian, poetul va plăti libertatea cu preţul tăcerii. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, se înrolează ca voluntar, luptă în linia de apărare a Moscovei, iar în 1943 este grav rănit şi i se amputează un picior. Peste ani, Andrei va face dreptate urgisitului său tată, introducând în filmele sale multe dintre textele poetice ale acestuia (în „Oglinda", „Călăuza" şi „Nostalgia").
Copilul Tarkovski este departe de a avea o fire meditativă şi însingurată, excelea
