Nicolae Iorga a crezut cu tărie despre sine că este un om excepţional. Dacă ar fi fost principala lui calitate şi singura lui realizare în viaţă, ar fi rămas, desigur, un anonim! Cu toate acestea, nu s-a semeţit să dea sfaturi naţiunii. Generaţia lui încă mai păstra simţul proporţiilor şi al umilinţei, cînd era vorba de a măsura individul, fie el şi excepţional croit, cu etalonul destinului colectiv numit "Naţiune". Cînd Iorga a folosit cuvîntul "sfat" pentru titulul conferinţelor sale radiofonice, el a avut în minte sensul de "consultare", iar nu pe cel derivat, de "soluţie" oferită cuiva la problemele cu care se confruntă, care a ajuns să domine astăzi. Cît despre "întunerec", el nu reprezintă o referinţă metaforică, ci una directă şi simplă la ora tîrzie a serii la care erau difuzate conferinţele.
De atunci, pentru România, întunerecul a coborît şi s-a înstăpînit în plină zi, zi de zi, decenii de-a rîndul. Cît despre capacitatea noastră de a sta la sfat, atîta cîtă o fi fost, ea pare definitiv alterată, dacă nu chiar epuizată. Altminteri, nu se explică valurile nestăvilite de aberaţii comportamentale, individuale şi instituţionale, care domină viaţa noastră publică, cu deosebire cea mediatică şi politică.
Pentru generaţiile care cresc în România de astăzi, referirea la Iorga, ca şi cea la Eminescu, Caragiale, Cantacuzino, Vianu sau Blaga este un fel de abnormalitate caraghios-malignă. La ce bun să invoci nişte vechituri pe care nici un om cu "simţ practic" nu le mai vizitează (s-ar face de rîs!)? Clasicii nu mai sunt, de mult, etaloane de referinţă culturală, necum teritorii de studiu individual, temeinic şi creativ, nici pentru şcolari, nici pentru profesori, nici pentru aspiranţii la doctorate şi nici în cercul "nemuritorilor" academicieni! Înainte de orice, nu mai sunt vizitabili! S-au învechit, au ruginit şi, fie vorba între noi, ocupă cam de mul