Personajul despre care scriu aici este dependent de “a face rău” cum este un diabetic de insulină. Şi boala lui este fără leac. Tipul uman la care mă refer aici a alimentat masiv decenii reţelele de delatori.
Nu a dispărut. Când se va întâmpla, adică va sucomba sau se va împuţina, ţării ăsteia îi va fi ceva mai bine. Tipul e însă departe de a fi capitulat şi nu este nici măcar pe cale de dispariţie, ca dropia de pildă. Nu e un capitol de istorie, cum am crede, dimpotrivă. Este viu, prezent în toate intersţiile vieţii cotidiene, chiar dacă nu îl vedem. Şi nu îl vedem pentru că una dintre pasiunile lui cele mai fierbinţi este să trăiască ascuns. E un şobolan din născare. Afişează o faţadă de ins respectabil, chiar patriotică, de civilitate, maniere şi politeţuri. Dar adevărul, miezul lui, este ascuns. Trăieşte pe două planuri măcar. Este o condiţie a existenţei acestui personaj deloc literar că vrea să rămână modest, umil, anonim. Nu vrea să se ştie ce face, cu ce se ocupă de fapt. Fireşte. Ultimii aproape 20 de ani de democraţie - cam scălâmbăită ce e drept - nu l-au trimis la muzeu. Supravieţuitor prin instinct, şi-a găsit alte debuşee psihologice. Pentru că omul nostru trăieşte din satisfacţia de a face rău. Cât de mic, dar să îl facă. Să vadă că un vecin, rudă, amic&duşman suferă. Simte nevoia să se bucure de răul făcut chiar de el. Să nu subapreciem sentimentul cu pricina. Omul în cauză, indiferent de nivel de educaţie, de vârstă, de sex, nu suportă să ştie că e cineva prin preajmă căruia îi merge normal. El de fapt nu suportă pe nimeni prin preajmă. Se hrăneşte copios din frustrări, invidii, resentimente. E ceva la fel de puternic cum alţii au când copilul lor are un succes sau fac o călătorie sau au o nouă iubită etc. Sunt atâtea lucruri bune în viaţă. Şi trăsăturile pe care le definim negative descarcă aceeaşi energie sufletească. De unde şi supra