Juristul din mine a amuţit. Se tot scotoceşte prin toate buzunarele de ceva socoteală pe care s-o dea acelora care mă chestionează dacă, în România contemporană, dreptul mai este o ştiinţă. Şi, dacă da, cui (mai) foloseşte. Pus la colţ de rechizitoriul privirilor condescendent-ironice, juristul meu găseşte că cea mai bună apărare e atacul şi îşi începe pledoaria la megafon, în faţa unei adunări plictisite şi resemnate: Da, da, clamează el furios, dreptul e o ştiinţă, e matematica ştiinţelor sociale, dreptul e echivalent cu rigoarea şi cu spiritul cartezian, e fratele geamăn al logicii, filosofia dreptului e cea mai fascinantă ramură a filosofiei, dreptul e şansa convieţuirii noastre laolaltă şi garanţia împotriva riscului de implozie socială. Da, oameni buni, dreptul înseamnă pace, vorba lui Kelsen, iar justiţia este, cum spunea Cicero, regina şi stăpâna tuturor virtuţilor. Da, dreptul este inviolabil, indivizibil, inalienabil. Da, dreptul este arta binelui şi-a dreptăţii.

Mă uit la juristul din mine cu compasiune. În zilele astea, el se agită ca Don Quijote, vorbeşte de unul singur, pledează în faţa unor tribunale imaginare şi sare, cu toată fervoarea, în apărarea dreptului, Dulcineea lui. Îl apuc de umeri, îl strâng în braţe cu drag, dar încep să zbier şi eu: omule, în ţara ta, dreptul e strâmb. E strâmb din născare, strâmb în interpretare, strâmb în aplicare. O să-ţi explic pe rând, idealist şi naiv ce eşti.

Drept-strâmb din facere. În Romania de azi, dreptul se naşte în două maternităţi: una e zisul parlament, alta e zisul guvern. Zisul parlament emite legi, zisul guvern, ordonanţe zise de urgenţă. Dacă ar fi să numărăm ordonanţele de urgenţă născute în maternitatea guvern în ultimele două decenii, ai zice că eşti un tip călit: trebuie că ai înfruntat ceva războaie, ciume, cutremure, tsunami şi alte cataclisme de vreme ce ai ajuns să gestionezi atâ