Nu ştiu de ce, aşa, pe neaşteptate, tocmai când mă gândeam la fraza cu care aş putea începe notaţiile mele despre cartea Cortez a lui Marius Constantinescu, volum apărut în excelente condiţii grafice, cu o bogată şi impecabilă iconografie, la editura Baroque Books & Arts din Bucureşti, mi-am amintit de Marcel Proust şi de acel celebru incipit din Du côté de chez Swann: „Longtemps, je me suis couché de bonne heure”.
Poate că într-un fel asemănător aş putea şi eu să încep această recenzie. Adică, scriind: “Multă vreme am ascultat mult radio şi m-am uitat încă şi mai mult la televizor”. Iar în acea vreme, vremea copilăriei, mi se întâmpla adesea să ascult ori să văd emisiuni muzicale de foarte bună calitate ai căror protagonişti erau mari cântăreţi români de operă. Se numeau Marina Krîlovici, pe care, iată, mi-o amintesc tînără şi frumoasă, adesea invitată în juriul unei celebre emisiuni de televiziune ce se chema Steaua fără nume, Ileana Cotrubaş, Ion Piso, Ion Buzea, Cornel Stavru, Viorica Cortez-Guguianu, Iulia Varady, Marius Rinzler.
Ei, dar şi alţii asemenea lor, erau relativ des programaţi la radio şi la televiziune. Până când, deodată, fără niciun fel de explicaţie, numele lor dispărea, iar înregistrările lor se aneantizau. Nimeni din România nu mai avea voie să vorbească cu voce tare despre ei şi despre succesele lor şi asta pentru că din înalt ordin deveneau non-persoane.
De ce? Fiindcă fugiseră, dezertaseră din raiul comunist. Nu se mai împăcau cu regimul, nu mai puteau accepta să li se limiteze cariera şi dreptul de a se afirma pe marile scene ale lumii, de a participa la importante concursuri internaţionale, de a onora invitaţiile marilor teatre lirice de pe Mapamond. Nu mai admiteau să se supună regimului de exterminare a vocilor lor, regim la care începuseră să îi supună regulamentele draconice şi specificul de “angajat” al Operei Române.
