Se scrie chiar acum un tratat despre beneficiile libertăţii. Veţi vedea oameni generoşi, curajoşi şi toleranţi, care vă vor face să credeţi că specia aceasta merită încă o şansă.

Sunt cuvinte care ar trebui folosite cu grijă, ocrotite. Când lucrezi cu cuvintele, viaţa ar trebui să fie şi o problemă de vocabular. Pentru presa de azi, însă, nu e. Cuvântul „catastrofă", de exemplu, iese din aerul respirat de prompteriste cu o largheţe de şoc şi de groază. Şi din acest motiv, nu mai ştim ce este aceea o catastrofă. Abia ce se întâmplă acum în Statele Unite ale Americii seamănă cu definiţia tradiţională. Da, aceasta este, domnilor, dar şi doamnelor, o catastrofă. „Uraganul Sandy face ravagii!", urlă, în stânga mea, insuportabil, o voce falsă. Dacă din nefericire eşti ziarist în secolul acesta, în care ziaristul trebuie mai mult să şadă pe scaun sacrificând orele-cap pentru orele-cur, fără să înţeleagă nimic nici din Moisil, dacă trebuie să trăieşti într-o redacţie în care sunt aceste plasme apocaliptice, nu poţi să rămâi senin. Pierzi măsura. Ravagii! Dezastru! Grele cuvinte.

Mă strecor greu printre aceşti pereţi de un alb bolnăvicios, peste care atârnă televizoare subţiri reunite într-un ciudat arc al triumfului indiferenţei. Aş vrea să pălmuiesc pe cineva, uite pe tipul ăsta care scrie chiar acum, în scârbă, à la legere carevasăzică, o ştire despre victimele uraganului Sandy! Pe de altă parte, o domnişoară tocmai ratează o contemplaţie, nu izbuteşte epifania şi se întoarce la frivolitate. Am mai văzut noi de-astea. Îmi sugrum un urlet. Evident, mă dispreţuiesc şi nu fac nimic. Tastez furibund aceste cuvinte, mai potrivite pentru semiobscuritate decât pentru un cotidian central, fie el şi din România.

Omul. Ajungi până la urmă să gândeşti ca în „Însemnările din subterană". „Sunt un om rău, sunt un om bolnav", îţi spui, şi ce este, domnilor, dar şi doamne