Vă amintiţi comunismul? Anii de gheaţă roşie ai epocii Brejnev, dar şi pe cei de mai dinainte? Aparatul de represiune, colosal ca un tanc sovietic cu zeci de guri de foc, emana teroare şi ucidea fără remuşcare. Sursa: CODRIN PRISECARU
Incredibil de uşor, aparatul îţi putea lua totul: casa şi cariera, caracterul şi prietenii, serviciul şi familia, chiar şi pe tine însuţi te putea lua. Totuşi, singurele lucruri pe care nu le putea lua erau imponderabilele fiinţei: talentul, imaginaţia, inteligenţa. Ei bine, cîte o poezie sau cîte un cîntec făceau ca maşina infernală să paralizeze pentru o secundă – ori, măcar, vindeau frumos iluzia asta. Cum de se putea aşa ceva, nu pot să-mi explic. Dar se întîmpla. Dintre poveştile de genul acesta, poate că cea mai cunoscută este povestea lui.
Un om cu chitara, în Rusia sovietică. I se spunea "vocea unei naţiuni tăcute" sau "el este însăşi Rusia". Vocea naţiunii tăcute era o voce puternică, de piept, expresivă, masculină, cavernoasă uneori, dar nelipsită de căldură şi de ştiutul vibrato adînc al pasiunii slave. Nu exista nici un disc de-al lui, nimeni nu îndrăznea să-i organizeze concerte, iar la radio şi la televiziune nici nu putea fi vorba să cînte şi, totuşi, popularitatea lui în acea Rusie era imensă. Muzica lui se înregistra pe benzi de magnetofon de către prieteni şi se răspîndea prin "magnizdat", varianta sonoră a literarului "samizdat". Apărea în faţa publicului prin cluburi, prin sălile universităţilor sau prin parcuri, mai ales duminica seara, iar locul şi ora erau anunţate din gură în gură începînd cu dimineaţa de sîmbătă. Îşi scria singur versurile şi muzica. Era, fără dubiu, cel mai iubit dintre "poeti-pesenniki," varianta rusească a ceva ce la noi nu există: un poet care îşi acompaniază versurile cu chitara, pe o melodie tot de el scrisă. În acea Rusie, el era Bardul.
De fapt, era actor. Se spune că dint
