Când acuză tarele unei societăţi descompuse de ignoranţa politicienilor, domnul Băsescu e ipocrit şi neputincios. Ipocrit pentru că propria carieră politică a fost construită pe perpetuarea moralei dezastruoase care a fondat postcomunismul românesc.
Neputincios pentru că e foarte posibil ca, la capătul celor zece ani prezidenţiali, bilanţul lui Traian Băsescu să se scrie sub semnul nereuşitei de a fi mişcat măcar un centimetru din România. Întrebarea e dacă preşedintele şi-a propus vreodată asta sau doar croşetează stilistic în marginea unor năravuri româneşti ştiute şi clasate ca atare cel puţin de la Caragiale încoace.
"Cum poţi să faci un stat social dacă economia şi, scuzaţi-mă că o spun, chiar poporul are performanţe limitate? Când vom învăţa să nu mai lăsăm trei milioane de hectare nemuncite? Că nu vin miniştrii să are pământul, nici să-l cultive. Când vom învăţa că, decât să stau la cârciuma satului, mai bine bag plugul în hectarul şi jumătate din spatele casei? Trebuie să ne hotărâm să fim performanţi!"
Rostind frazele de mai sus, domnul Băsescu are dreptate. Mă întreb însă câţi dintre votanţii Domniei Sale l-au ales pentru capacitatea de a spune, fie şi prea târziu, adevăruri dureroase. Cel mai adesea, domnul Băsescu şi-a mobilizat suporterii apelând nu la parabola cârciumii rurale care duhneşte a alcool ieftin, a jeg şi nepăsare. Ci la tot felul de pericole imaginare, livrate pe post de epifanii cu promisiunea că, odată urcat pe dealul Cotrocenilor, va coborî curând şi cu tablele legii.
Preşedinte al României de aproape tot atâţia ani câţi sunt necesari pentru a deprinde tainele elementare ale bunului-simţ, domnul Băsescu n-a fost ales niciodată pentru că ar fi avut dreptate. În parte, deoarece nu a început să joace decât târziu pe cartea criticării defectelor sociale româneşti. În parte, pentru că românilor nu prea le place adev
