Chiar trunchiate, tălmăcite pe genunchi și doldora de o curvăsărie politică selectată cu o mână mânjită parcă de cerneala ziarelor populare, primele transcrieri WikiLeaks sunt ilustrative pentru un anume fel de a fi al neamului. Sursa: EVZ
Denotă infamie, pizmă, vocație a bârfitului, plăcerea de a șușoti interesat, fanfaronadă. Și dorința de a-l vedea pe celălalt umplut de ridicol, făcut de rușine, anihilat, la pământ. Iar toate aceste mizerii trădând condiția românească nu sunt măturate sub preș, ci etalate cu mândrie, în fața importanților musafiri care ar dori să ne cunoască mai bine, prin urmare, stau și ei de vorbă cu unul - cu altul.
Dacă înlocuim - pildă la îndemâna oricui, aici, la porțile Orientului -, Ambasada SUA cu Sublima Poartă, găsim interesante elemente de continuitate din vremile româno-moldo-vlahilor, când ilustrul Dimitrie Cantemir săvârșea o istorie închegată a neamului, și până azi. A aduce plângeri împotriva consângenilor la Poartă Otomană devenise un obicei al blagorodnicilor și cinstiților boiari. Cu jalbe și anaforale bine ticluite, marii noștri dregători picurau otrava izvoadelor în urechile otomanilor.
Așa făcea stolnicul, dezvăluind bucatele cu care se îndestulează cel demn de caftanul domnesc, hatmanul – socotind oștirea care se bucură de încredere, logofătul – punând șoaptă peste șoaptă din cancelarie atunci când lipseau și domnul, și mitropolitul. Uniți în mișelie, dar fiecare pentru el la o adică, marii boieri se turnau unii pe alții cu pricepere și râvnă, ignorând proverbul turcesc „cel ce bârfește cu tine, te va bârfi pe tine”. Preluau, pe rând și din proprie inițiativă, rolul „retinelor și timpanelor” turcești, transformându-se în informatorii despre care scrie Cantemir, spre veșnică amintire - și desfătarea altui cărturar de geniu, Ion D. Sîrbu -, în „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Oto
