Milioane de oameni din România au perioade de tristeţe aparent inexplicabilă şi de apatie totală. E boala mileniului şi doar cei care n-au căzut în braţele ei o iau peste picior. Antrenorul Petre Grigoraş vorbeşte despre încercările lui şi despre nevoia de sprijin.
Într-o ţară nevrotică, vestea că un antrenor a suferit o cădere nervoasă şi a renunţat de bună-voie la contractul bunicel pe care-l încasa a trecut aproape nebăgată în seamă. Se întîmpla la mijlocul returului trecut, cînd Petre Grigoraş divorţa de Poli Iaşi, dar ruptura între părţi şi cea din sufletul bărbatului de 45 de ani se produseseră mai devreme.
"Nebunul Grigoraş"
A dispărut din peisaj la fel de abrupt cum intrase acum un deceniu în tagma antrenorilor şi mulţi "oameni de fotbal" vorbeau despre "nebunul Grigoraş". "Are acte de bolnav mintal!" a fost zvonul gros ce s-a propagat în vestiare, în birouri şi în tribunele chibiţilor. Zvon care i-a ajuns şi lui la urechi şi care l-a făcut să zîmbească amar.
"Atît a rămas după mine?"
"Voi chiar vreţi să vorbiţi cu un nebun?!", a încercat să deschidă dialogul cu o glumă. Constată ignoranţa din jur. "Cînd am acceptat să-mi recunosc slăbiciunea nu mi-am dat seama că oamenii sînt atît de obtuzi", spune el şi se întreabă dacă "după o carieră de 10 ani, chiar numai atît să fi rămas în urma mea?!".
Despre extenuarea sufletului
- Unde-aţi dispărut, domnule Grigoraş, că de vreo 3 luni nu se mai ştie nimic despre dumneavoastră?
- Nicăieri, doar că nu-mi place să mă bag în seamă şi m-am retras alături de familie şi de pasiunile mele ca să mă liniştesc.
- Din punct de vedere fizic? Psihic?
- Fizic nu aveam de ce, că, la 45 de ani, încă stau foarte bine la acest capitol. M-am liniştit şi psihic, dacă vreţi voi neapărat, că doar de aia am plecat de la Iaşi, nu?! Dar mai
