Fie ca bază a unităţii monetare a unei ţări, luat în comparaţie cu valoarea altor active sau folosit în fixarea cursurilor de schimb, preţul aurului a fost dintotdeauna atent urmărit. De la izbucnirea crizei, el a devenit unul dintre cei mai relevanţi indicatori pentru încrederea investitorilor, pentru care a devenit una adevărat refugiu în faţa volatilităţii preţurilor şi a cursurilor valutare.

La sfârşitul anului 2010, Robert Zoellick, preşedintele de atunci al Băncii Mondiale, propunea reintroducerea etalonului aur, un sistem monetar în care unitatea economică standard de cont este o masă fixă de aur.

Se propunea astfel revenirea la sistemul în care preţul metalului preţios să fie referinţa în stabilirea cursurilor de schimb - valoarea unei monede să fie echivalată cu o cantitate fixă de aur, nivel stabilit prin lege.

Ideea lui Zoellick venea în plin război valutar, în care China era vârful de lance, menţinând un curs extrem de scăzut al yuanului pentru a oferi un avantaj exportatorilor autohtoni. Reîntoarcerea la etalonul aur ar ajuta la stabilizarea inflaţiei, a deflaţiei şi a viitoarelor cursuri valutare, argumenta atunci economistul.

Preţul de piaţă al unciei de aur 1800-1960 | Infographics

Ideea nu este nouă. Acest sistem a mai funcţionat la nivel internaţional între anii 1944 - 1971 (programul „Bretton Woods”). Mecanismul a fost administrat de Fondul Monetar Internaţional şi presupunea cursuri valutare fixe, dar ajustabile în funcţie de valoarea aurului.

„Acest sistem probabil că va necesita implicarea dolarului, a euro, a yenului (moneda naţională a Japoniei - n.r.), a lirei sterline şi a unui yuan (moneda naţională a Chinei - n.r.) care se îndreaptă către internaţionalizare”, scrie Zoellick.

Direct sau indirect, cursul dolarului a fost legat de cotaţiile aur