Este cunoscut drept omul din fruntea singurului sindicat al profesorilor din Bistriţa-Năsăud, la care i-a pus piatra de temelie în 1990.
La cei 65 de ani, Titu Rauca poate spune, mai bine ca oricare profesor, care este diferenţa dintre dascălul de la ţară şi profesorul de la oraş, cu ce greutăţi, nu doar financiare, se confruntă atât directorul de şcoală, cât şi cadrul didactic debutant. Crede cu tărie că profesorii merită un trai mai bun, de aceea nu ezită să iasă în stradă ori de câte ori e cazul alături de sindicalişti din întreaga ţară. Rauca are o experienţă didactică de peste 45 de ani. A început ca un simplu suplinitor, iar după terminarea facultăţii a predat geografie şi istorie. Deşi s-a pensionat anul trecut, el este preşedintele Uniunii Judeţene a Sindicatului Liber din Învăţământ, funcţie pe care o ocupă de peste două decenii. Spune despre sine că este o fire optimistă pe care timpul a învăţat-o că este mai bine să vadă partea plină a paharului. Când avea 5 ani a suferit un nefericit accident la un picior care l-a determinat să facă primele trei clase din ciclul primar într-un spital din Eforie Sud, departe de casă şi de dragostea părintească. „Mi-a fost enorm de greu. Am avut noroc că am dat peste nişte medici foarte buni şi operaţiile au fost un succes. Clasa a IV-a am făcut-o jumătate în casă, jumătate la şcoală", mărturiseşte dascălul. De aceea crede că profesorul trebuie să fie prietenul elevului, dar unul exigent care să-l îndrume spre lucruri bune.
Dascălul, al treilea părinte
Rauca îşi aminteşte că, în anul 1980, la şcoala din Lechinţa (actualul Grup Şcolar) avea o clasă compusă din 41 de elevi, proveniţi din şase judeţe ale ţării. „Îmi aduc aminte că, în a XI-a D, aveam şcolari proveniţi de la case de copii sau cu diferite probleme acasă. Nu a fost un copil din cei 41 la care să nu fi fost acasă şi să nu le cunosc problemele. Maj
