În niciun alt oraş nu miroase atât de tare a viaţă, a ghenă, a lux, a deznădejde şi a moarte în acelaşi timp. E capitala olandeză, europeană şi, poate, mondială a distracţiei care merge până la depravare. Amsterdamul e magic, pentru că e liber şi ştie exact ce înseamnă asta.
A trecut ceva timp de la povestea aceasta, dar nu e ca şi cum ar conta. În adânc, Amsterdamul nu se schimbă.
E 30 aprilie 2009, Ziua Reginei. Amsterdamul s-a colorat în portocaliu, ca ţările din Răsărit la ultimele revoluţii ratate. Suntem patru. Am intrat în burta acestei mulţimi-balaur (cu sute de mii de capete colorate şi fantastice) căutând, fiecare, altceva.
Alexandru e jurnalist. Are douăzeci şi cinci de ani. După o săptămână lucrătoare, când s-a întors în România, a scris aşa: „Amsterdamul respiră prin toţi porii un erotism vicios şi aparte, te loveşte cu voluptatea sa sobră, te poartă pe culoarele unei istorii măreţe şi, la final, te invită calm în decoruri suprarealiste”.
Raluca e eco. S-a rătăcit de câteva ori pedalând pe străduţele curate şi încâlcite ale oraşului ăsta clocotitor. Un clişeu cu aromă de contabilitate: sunt 500.000 de biciclete în Amsterdam. Nu e puţin lucru. A revenit acasă cu câteva lalele şi cu genunchii zdreliţi, ca un copil neascultător. E complicat să fii turist-biciclist în Amsterdam.
CA ÎN EXOD
Ştefan poartă genul acela de barbă nerasă care te îmbătrâneşte şi căciuli cu inserţii jamaicane. E aici ca să o facă legal. Fumează. Sunt sute de coffe-shop-uri în Amsterdam şi marijuana pentru toate gusturile şi categoriile sociale. Rămâne pentru totdeauna replica lui Ştefan, veşnic înfometat şi însetat, într-un Amsterdam ameţitor: „Mă simt ca în exod”. În ceea ce mă priveşte, am mers pentru că m-am îndrăgostit. A fost întâi imaginea aceasta pe internet: un pod care uneşte două străzi mici. Străzile mici sunt păzite de case înalte
