Aşadar dosarul lui Dan Voiculescu s-a reîntors la Tribunal, ca urmare a demisiei precipitate pe care acesta şi-a dat-o din Senat. Spaima lui Dan Voiculescu de a fi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este pe deplin justificată.

Instanţa supremă a amorsat o crucială schimbare de jurisprudenţă prin condamnarea lui Adrian Năstase, iar cazul lui Dan Voiculescu nu diferă semnificativ de cel al fostului premier.

Adrian Năstase strigă şi acum, din celulă, că el a fost condamnat deşi nu au existat împotriva sa probe directe. Asta a spus, de altfel, şi instanţa: nu există probe directe care să-l inculpe pe fostul premier. Numai că după aceea a explicat că sentinţa pronunţată nu s-au bazat doar pe examinarea faptelor, ci şi a urmărilor acestora. Or din această perspectivă, este evident că faptele au fost comise nemijlocit de către complici, dar urmările acestora s-au produs cu precădere în beneficiul lui Adrian Năstase: o campanie electorală ilegală de 1,6 milioane de euro. Câtă vreme procurorii au probat traseul şi destinaţia finală a banilor, şi au făcut-o convingător, condamnarea lui Năstase fără probe directe nu mai este chiar aşa de greu de înţeles. O interpretare contrară ar însemna să nu poată fi condamnaţi niciodată infractorii sofisticaţi şi influenţi, cei care ştiu să-şi creeze în jurul lor reţele fidele de oameni-paravan.

Nu altfel stau lucrurile în cazul lui Dan Voiculescu. Acesta, pe bună dreptate, susţine că nu i se poate dovedi nici o implicare directă în privatizarea Institutului de Cercetări Alimentare. Dacă citim şi apărările celorlalţi 12 complici, care fie sunt amnezici, fie îşi contestă propriile semnături, fie dau vina pe alţii, mai să crezi că acest institut s-a privatizat singur, fără nici o intervenţie umană, şi a intrat prin efracţie în portofoliul de firme al domnului Voiculescu. Dar nici măcar domnul Voiculescu nu poate