Vineri, 29 martie, în Sala cu Oglinzi din Casa Monteoru, sediul central al USR, a avut loc o emoţionantă întâlnire de adio: câteva zeci de scriitori din toate generaţiile s-au aflat pentru ultima oară în imobilul de pe Calea Victoriei 115 din Capitală, retrocedat proprietarilor de dinainte de război, ocazie cu care şi-au împărtăşit amintirile legate de acest loc simbolic pentru breaslă sau au recitat poezii care îl evocau. Numărul de faţă din România literară relatează pe larg întâlnirea, în cuvinte şi în imagini. Îmi propun în editorial o scurtă prefaţă la reportajul cu pricina.

Cu toate necazurile din ultimii patru ani, cât au durat procesele USR cu moştenitorii, despărţirea a fost mai puţin tristă decât ne-am aşteptat, ba chiar aproape senină, presărată cu momente de umor sentimental şi reconfortant. Au participat scriitori legaţi de perioade diferite din istoria Casei Monteoru. Poetul Ion Horea a povestit cum a decurs întâlnirea inauguratoare, de la începutul lui 1952, în care Mihail Sadoveanu a citit o proză, sau aceea din 1956 în care a fost decorat Bacovia la 75 de ani, în prezenţa lui Arghezi, proaspăt reabilitat, şi a altor mari scriitori din generaţiile interbelice. Nimeni dintre cei prezenţi acum în sală n-a mai avut şansa de a participa la aceste dintâi manifestări literare. O a doua perioadă bine marcată din istoria Casei Monteoru şi a USR a fost aceea din deceniul şi jumătate de dinainte de căderea comunismului. A fost rândul colegilor mei de generaţie, mult mai bogat reprezentată la întâlnirea de vinerea trecută, din motive uşor de ghicit, să povestească despre faimoasele şedinţe ale Consiliului USR, în care s-a format o solidaritate de breaslă nemaiîntâlnită nici înainte, nici după aceea, ca formă de rezistenţă culturală contra regimului comunist. M-am gândit de multe ori la negarea de către unii, mai ales tineri, a însemnătăţii rezisten