O poveste de dragoste homosexuală, copiată la indigo după una hetero, istoriseşte regizorul francez de origine tunisiană Abdellatif Kechiche în filmul „Adèle“, premiat cu Palme d’Or la Cannes.
Începutul filmului „Viaţa Adèlei“ – Palme d’Or-ul acestui an la Festivalul de la Cannes – dă speranţe. Ca şi în câteva excelente filme recente din Hexagon, pare că va fi vorba (şi) despre posibilitatea / eventualitatea supravieţuirii în lumea actuală a culturii clasice franceze, în sens larg a ceea ce ne-am obişnuit să numim „civilizaţia occidentală“.
Eroina este elevă de liceu, iar numele aduse incidental în discuţie sunt ale unor Marivaux, Choderlos de Laclos, Francis Ponge. Chiar şi „Antigona“ lui Sofocle este disecată la un moment dat de elevi împreună cu profesoara lor.
Realizezi repede că referinţele livreşti nu sunt întâmplătoare, ci ele trimit la secvenţe ulterioare din parcursul narativ al eroinei. Însuşi titlul filmului este calchiat după cel al romanului lui Marivaux, „Viaţa Mariannei“, cu a cărui lectură în grup începe povestea Adèlei (Adèle Exarchopoulos).
Discursuri snoabe
600 de pagini are cartea lui Marivaux, ni se spune la un moment dat, aşadar ni se cere răbdare pentru a parcurge cele 3 ore în cap, cât durează filmul. Ceea ce, însă, în cantităţi mici s-ar putea ierta – plictiseala (desigur, cu condiţia de a avea ceva de spus) – devine un păcat la un astfel de maraton, transformând durata exagerată într-unul din principalele defecte ale filmului.
Marile aşteptări sunt înşelate rapid. Pentru Kechiche, autorul filmului, contactul tinerilor cu titlurile invocate sau relaţia cu profesorii lor nu pare să fie o problemă, lucrurile stau roz din acest punct de vedere.
Filme recente precum „În clasă“ (Palme d’Or în 2008), regia Laurent Cantet, sau „Polisse“ (2011), regia Maïwenn, mergeau în profunzime şi ne arătau efortul disper
