Fermecătorul gazetar teatral şi împătimit impresar de turnee în provincia românească dintre cele două războaie mondiale şi după război la fel de neostenit, Gaby Michailescu, care a părăsit definitiv scena scriind până dincolo de nouăzeci de ani, a „pritocit” şi tipărit în 1939, la editura ziarului Universul, Amintirile lui Iancu Brezeanu într-o carte intitulată chiar aşa, Iancu Brezeanu,
Amintiri pritocite de Gaby Michailescu carte răsfoită de mine, cu nostalgie, în fiecare toamnă.
L-am cunoscut târziu pe gazetar, personaj pitoresc deopotrivă, trecuse de 85 de primăveri, însă viguros, ambiţionat să se ţină tare şi greu de smuls de la masa de lucru şi l-am convins să scrie la revista Teatrului Mic. Venea la Teatru însoţit de o Doamnă nu cu mult mai tânără ce îl răsfăţa cu o atenţie pe care el se făcea că o suportă cu stoicism chipurile, deşi fără dânsa nu putea face un pas. Îi plăcea ce se întâmpla la Teatrul Mic, mă încuraja, trata cu mine colaborarea de sus şi mă ruga să-i citesc textul pe loc, text scris de mână, cu litere mari, ascuţite, scris nervos, încărcat de adjective şi metafore ca şi când ar fi pictat cu o pensul apăsată, viril, şi înmuiată în culori păstoase. În zilele ,,revoluţiei” mi-a trimis o epistolă, nesemnată, însă scrisul era uşor de recunoscut, în care îmi cerea să mă retrag la o mănăstire împreună cu prietenii mei Barbu şi Păunescu! Nu m-am mirat, m-a frisonat imperativul condamnării, poate ultimului său editor pe care îl gratulase până atunci şi nu odată, cu un salut atât de cordial şi recunoscător.
Amintirile pritocite sunt şi azi o carte pe care nu poţi să nu o reiei şi de care, dacă iubeşti teatrul, nu poţi să te desparţi. Nu ştiu care e, şi cât e, contribuţia lui Gaby Michailescu şi nu cred că mai ştie cineva. Îmi pare rău că n-am fost inspirat să-l întreb pe George Franga directorul şi mai ales creatorul Muzeului Teatrului
