N-aş fi vrut să scriu în aceste clipe . În primul rând pentru a-i respecta discreţia. Dar cu o seară înainte, luni, mi s-a întâmplat ceva incredibil. Priveam la televizor, la Teatrul TV reluarea unei înregistrări vechi splendide după Concert din muzică de Bach de H.P. Bengescu în regia lui Dinu Tănase.
Irina Petrescu domina cu misterul şi fascinanta ei făptură lumea piesei . Splendidă în încremenirea acelui chip de gheaţă despre care parcă niciodată nu se ştia ce simte, cu privirile duse înăntrul fiinţei sau cine ştie unde în altă parte, Irina şi personajul ei pluteau ca o obsesie pe micul ecran.
M-am repezit la telefon să o anunţ că se dă piesa. Mă gândeam că poate nu ştie. Pe fix. Tăcere. Nici robotul nu era în funcţiune. Am insistat. La un moment dat a sunat fixul meu. M-am grăbit să răspund. Mi s-a părut că văd numărul ei. Telefonul mă respingea însă. Sunetul s-a repetat. Am sunat pe mobil. Nimic. M-am gândit că are poate spectacol şi o să vorbim a doua zi pentru a-i spune, neapărat cât de minunată era în acest teleteatru. Vestea morţii a fost cu atât mai cumplită ! N-o mai văzusem ce-i drept pe-ndelete din toamna trecută când am fost împreună la Cluj la Intâlnirileinternaţionale… organizate de Mihai Măniuţiu, regizorul care o preţuia atât de mult , cu care împărtăşise la Bulandra o experienţă teatrală aparte în spectacolele Caligula, O, ce zile frumoase, Cu uşile închise de Sartre.
Irina era de altfel prezentă la mai toate evenimentele teatrale. Avidă de teatru. Cu siguranţă şi de film, locul în care a devenit întâi de toate celebră. Comentam adesea reprezentaţiile la care ne-ntâlneam plecând apoi acasă împreună. Stăteam cam în aceeaşi direcţie. Era un spectator pasionat şi un coleg plin de respect pentru reuşitele celorlalţi. În anii din urmă îl preţuise foarte mult pe Toca ( Al. Tocilescu). Mi-a spus o dată după nişte Gale, când lucraseră îm
