Dialog cu criticul de artă Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României. „Aşadar, în decembrie, 1985, s-a petrecut, sub ochii dumneavoastră, ridicarea la cer a sufletului Mănăstirii Văcăreşti. N-a lipsit mult ca, patru ani mai târziu, tot în decembrie, să se întâmple acelaşi lucru şi cu Muzeul Naţional de Artă al României, pe care l-aţi condus aproape un sfert de secol.”

- 24 de ani, mai precis.

- V-aţi aflat în zilele Revoluţiei chiar în epicentrul evenimentelor. Povestiţi-ne cum a fost.

- Ştiam că va urma un tămbălău mare.

- Cum aşa? De când şi de la cine?

- De la securistul instituţiei. Când a venit Gorbaciov în vizită, a fost pentru prima oară când am dat perdelele la o parte şi am privit spre curtea interioară. Atunci s-apropiat securistul de mine şi mi-a spus: Să ştiţi că o să cadă tovarăşul!

- Parcă nu prea-mi vine să vă cred.

- Mă credeţi sau nu, s-a întâmplat exact aşa cum vă spun.

- Aveţi de partea dumneavoastră ziua de 22 decembrie. Ce făceaţi atunci?

- Când a început conflictul jos în stradă, am auzit un cor de înjurături la adresa noastră.

- Păi ce aveau oamenii cu arta? De ce vă înjurau?

- Din cauza steagului care flutura pe clădire. Am urcat iute pe acoperiş, ca să-l dăm jos. A venit atunci fotograful muzeului şi mi-a sugerat să lăsăm steagul, dar să-i decupăm stema. Ceea ce am şi făcut, urmăriţi de oamenii din piaţă, care au început să ne aplaude. După care m-a sunat Croitoru, care era secretar cu propagandă la Capitală, şi mi-a cerut să băgăm în depozite lucrurile importante.

I-am spus că deja făcuserăm asta. Simţisem încotro se îndreaptă lucrurile încă din ziua anterioară şi începusem să iau măsuri. Nu căraserăm chiar totul, mai erau destule tablouri de pus la adăpost.

- Şi le-aţi pus?

- Da.

- Cu cine?

- Ce mai rămăsese, cu ajut