NEVOINŢĂ Criticul Dan C. Mihăilescu, care a fost la Athos într-un pelerinaj, mărturiseşte că, deşi întors în lumea ispitelor, în urma călătoriei iniţiatice de la Muntele Sfânt, fiinţa sa a fost ireversibil „lecuită şi înduhovnicită“

Cum să-l găseşti pe Dumnezeu, când eşti vanitos? Cât e de greu să îngenunchezi în faţa unei icoane? Dan C. Mihăilescu, care a fost într-un pelerinaj la Muntele Athos în mai 2011 şi a rămas îndărătnic în picioare în timpul slujbelor athonite, povesteşte, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, că mândria i-a fost cu totul arsă în timpul acestui periplu. Volumul „Oare chiar m-am întors de la Athos?“, scris în urma pelerinajului la Sfântul Munte, este unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas şi cea mai vândută carte a reputatului critic. Dan C. Mihăilescu, care va împlini anul acesta 60 de ani, comentează ce au făcut orgolioşii noştri scriitori Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Constantin Noica, faţă în faţă cu smerenia pe care o implică relaţia cu Dumnezeu.

„Weekend Adevărul“: Povestiţi în cartea „Oare chiar m-am întors de la Athos?“ că, în iunie 2005, aţi suferit o operaţie pe cord. A fost acela momentul în care v-aţi reevaluat relaţia cu divinitatea ?

Dan C. Mihăilescu: Mai întâi relaţia cu suferinţa. Una e să treci printr-un infarct şi-o coronarografie, şi altceva să levitezi anesteziat şapte ceasuri sperând că două, trei bypassuri te vor ajuta să nu treci, încă, definitiv Puntea. Atunci, la intrarea în somn, oricât de tare şi de hazliu te-ai da, oricâte glumiţe voi fi făcut eu pe masa de operaţie, fapt e că, mental, simţi că aluneci dulce spre moarte. Îmi luasem cuminte rămas bun de la totul. Nu am recapitulat nimic, nu am avut vreme să mă pocăiesc pentru nimic, dar conştiinţa limpede a posibilităţii de-a nu mă mai întoarce niciodată ştiu că mi-a adus o împăcare teri