### Sînt oameni care trăiesc alături de noi, care au aceleaşi pasiuni şi aceleaşi griji. Aceleaşi bucurii.
### Ei nu văd, dar cei loviţi de orbire sîntem noi
E povestea unui om care şi-a acceptat destinul, pentru a reuşi să-l învingă. E drumul unui tînăr îndrăgostit de viaţă şi de şah, care a învăţat să vadă fără să vadă
Carte de vizită. Mihai Dima este un locuitor al Bucureştiului. Are 33 de ani, a absolvit Facultatea de litere, secţia română-franceză. Conduce o revistă, joacă şah, citeşte, nu scapă nici un meci important, merge la teatru şi ascultă muzică. Are o familie. Vine la slujbă cu mijloacele de transport în comun. Mihai Dima este un tînăr activ din România anului 2010. Mihai Dima nu vede. El este unul dintre cei 115.000 de români cu deficienţe grave de vedere. El este şi unul dintre cei patru membri ai naţionalei de şah a nevăzătorilor care se pregăteşte pentru Cupa Mondială de la Călimăneşti din perioada 19-29 aprilie.
Undeva în zona Vatra Luminoasă, cartier muncitoresc cochet din perioada interbelică. Cîţiva pomi înfloriţi, mai mulţi cîini de pripas. Un loc ascuns şi liniştit, plasat fix vizavi de măreţul şantier al viitorului Stadion Naţional. Sprijinită de doi stîlpi, o firmă de tablă pe care scrie cu litere estompate de intemperii: “Asociaţia nevăzătorilor din România”. O alee îngustă, o clădire veche în care minutele nu s-au transformat în secunde. Un loc în care îţi dai întîlnire cu liniştea. Lumea e amabilă, vorbeşte puţin şi nu ridică tonul. Îţi zîmbesc nişte oameni care au fost obligaţi să vadă altceva decît imaginile noastre în mişcare de zi cu zi. Mihai stă lipit de un calculator, cu o tablă de şah lîngă el, pe birou.
Mihai Dima ne spune cu fiecare gest că o deficienţă gravă nu te exclude din societate. E o partidă grea, pe care nu acceptă să o încheie nici măcar remiză
- Aş vrea…
- Atrofie d