A trecut o saptamana a superlativelor de imagine, in care confruntarea dintre principalele tabere politice a atins puncte paroxistice. Premierul si presedintele au dezvaluit public detalii pe care opinia publica doar le banuia, presa a dus "delirul interpretativ" la culmi nebanuite, iar opozitia pare ca are nevoie de o cadere in gol, fara precedent, a puterii pentru a putea face un gest care sa le confirme existenta (fiindca, dincolo de aparenta de forta a initiativelor PSD, ele nu fac decat ca, printr-o interesanta capcana imagologica, sa acopere o lunga perioada de tacere si de complicitate indirecta cu una sau alta din taberele actualei puteri). Contrar principalelor interpretari, nu am asistat la o criza politica. O criza politica apare doar atunci cand exista un blocaj in functionarea institutiilor politice. Or, un asemenea blocaj nu exista. Deocamdata. Cu sau fara Partidul Democrat, guvernarea merge inainte, PC voteaza alaturi de putere in Parlament, iar parlamentarii nu sunt nici acum dispusi sa accepte o situatie (alegerile anticipate) care sa le puna in pericol continuitatea in functie. Pe acest fond, scandalul biletelelor nu are decat consecinte imagologice (respectiv, trage in jos credibilitatea tuturor fortelor implicate). Elementul central care lipseste din toata aceasta desfasurare de forte este vocea justitiei. O voce care, intr-un stat de drept, ar trebui sa puna ordine in acuzatii, sa dea concretete speculatiilor si sa separe calomniile de infractiuni. Or, pentru moment, aceasta voce nu exista. Declaratiile procurorului general, prin care se speculeaza ca biletelul lui Tariceanu ar putea fi considerat, teoretic, un act de coruptie fac rau in prezent, fiindca nu au in spatele lor forta si credibilitatea pe care un mesaj al justitiei ar trebui sa il aiba. O asemenea afirmatie nu se face decat dupa o cercetare concreta, decat dupa o sesizare si o an