Vorbind despre momentul în care la data de 20 februarie 1951 în micuţul Théâtre de Poche din Paris se petrecea premiera „Lecţiei”, Jacques Lemarchand spunea că, având în vedere că în piesa precedentă - Cântăreaţa cheală -, nu apărea niciun fel de cântăreaţă, cu atât mai puţin una cheală, toată lumea se aştepta ca de data aceasta, în noul text ionescian, să nu se facă referire la niciun fel de lecţie.

Spre surpriza tuturor, noua scriere chiar reproducea o lecţie, e drept, nu o lecţie oarecare. O lecţie în care erau amalgamate filologia şi aritmetica, geografia şi lingvistica.

În cartea Teatrul absurdului (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2009), una clasică, de referinţă fie şi numai pentru că a lansat un concept cu o fabuloasă posteritate (cf. Octavian Saiu- Posteritatea absurdului, Editura Paideia, Bucureşti, 2012), Martin Esslin afirmă că “în Lecţia ca şi în Cântăreaţa cheală este vorba despre limbaj...”, dar adaugă şi că “Lecţia e mai mult decât demonstrarea greutăţii de a comunica prin limbaj. Aici vorbirea este şi un instrument de putere. Pe măsură ce piesa înaintează, eleva, care fusese entuziastă, vioaie şi alertă, e treptat secată de energie, pe când profesorul, timid şi emoţionat la început, câştigă treptat în siguranţă şi în putere de dominare”. În ultimă instanţă, s-ar putea aprecia că Lecţia este o piesă despre putere.

Acestea, de altminteri, mi s-au părut a fi şi datele esenţiale în care a citit celebrul text ionescian regizorul de origine română Florin Vidamski, stabilit de ceva vreme în Germania, semnatarul spectacolului de la Athanor Theater. E vorba despre o putere cu dublu nivel, despre o putere etajată. În această tentativă de etajare cred că se cuvin căutate nucleele de originalitate ale montării. Profesorul, interpretat de un actor excelent pe nume Manfred Antesberger, e nu numai timid, ci şi puţintel la trup prin comparaţie at