Multă lume consideră Eurovisionul un spectacol kitsch. Dar energia depusă în dezbaterea melodiilor şi a felului în care se votează an de an transformă concursul de cântece într-un obiect de studiu.
Orice tentativă de evadare din cotidianul sufocat de greve şi dezbateri constituţionale ne duce tot într-o zonă conflictuală. Luaţi, spre exemplu, muzica, o temă care îşi face loc, periodic, între subiectele favorite de ceartă ale românilor.
Concursul anual Eurovision e, în fiecare primăvară, un pretext excelent pentru a ne scoate la iveală pasiunea mistuitoare de a-i lumina pe ceilalţi cu adevărul pe care-l posedăm în exclusivitate, fără să ne descurajeze că tema e, totuşi, muzica uşoară. În negura secolului trecut, Eurovision era un concurs în care intrau şlagărele provenite din selecţiile naţionale organizate de televiziunile de stat.
Alesul fiecărei ţări încerca să aducă ceva din specificul naţional, iar câştigătoarea trebuia să fie o melodie simplă, fredonabilă, pe care s-o ţii minte – fix precum cea interpretată anul trecut de puştiul Rybak pentru patria sa adoptivă, Norvegia. Globalizarea şi schimbările politice (ca şi în sport, bunăoară, Israel s-a alăturat continentului nostru) au făcut ca azi să avem două semifinale şi o finală, în care sunt calificate din oficiu cinci ţări – gazda Norvegia, victorioasă în 2009, şi „cele patru mari”, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Spania.
Multă lume consideră concursul de cântece un spectacol kitsch. Dar energia depusă în dezbaterea melodiilor şi a felului în care se votează an de an transformă Eurovisionul într-un obiect de studiu. La noi au ieşit Ovi şi Paula Seling. A urmat prima fază, cea internă, a contestării: sunt ca sacul şi peticul în această melodioară ţipată; s-a încălcat regulamentul, chipurile ar mai fi fost un compozitor, care nu e român; e un plagiat, aduce cu cel pu
