Începând cu Premiera din 1983, spectacolele cu tragedia ”Richard al III-lea” la Teatrul Mic, au fost luate cu asalt, luni de zile la rând, de un public imens, şi nu numai tânăr, acesta, în speranţa ”cuceririi” unui loc, instalându-se din viul nopţii, cu saci de dormit şi chitare pe trotuarul Sărindarului, de la Hotelul Capitol din Calea Victoriei, până la Casa de bilete lipită de peretele Hotelului Palace care da în Brezoianu.

Reprezentaţia dura cinci ore, cu o pauză mare la mijloc, şi, spre a veni în sprijinul efortului şi fizic al actorilor şi în primul rând al lui Ştefan Iordache, care slăbea trei kilograme la propriu, în rolul protagonist, adusesem o Salvare cu tub de oxigen şi măştile necesare, la care se făcea apel în timpul spectacolului şi în scurtele pauze intermediare, iar Salvarea era instalată la intrarea actorilor, la vedere, desigur. Se dusese, fireşte, vestea şi despre acest fapt şi lumea bloca bătrânul Săraindar, nu mai vorbesc că un comentariu la Europa Liberă, redactat şi citit de Nicolae C. Munteanu, care invita perfid spectatorii să vadă o trimitere subliniată la adresa totalitarismului, n-a făcut decât să atragă şi mai nefericit atenţia asupra reprezentaţiei şi, bineînţeles, am aflat că Tovarăşa s-ar fi supărat că pe Sărindar un spectacol ţine cinci ore, obosind publicul care a doua zi trebuia să fie la muncă, în deplinătatea forţelor şi nu vlăguit şi ”nu ăsta e rolul artei, să obosească publicul ce are în faţă atâtea obiective şi în primul rând să construiască socialismul”.

Despre comentariul postului de radio solidar pe dos, pentru mine, am aflat direct, la Slătioara, unde mă găseam în seara emisiunii, iar despre ce se spunea şi se mai spusese la Bucureşti, de la binevoitori de încredere, şi pentru că tot ne apropiam de finalul stagiunii m-am gândit să ,,menajez” actorii şi pe Ştefan Iordache în primul rând şi să închei seria de var