A devenit deja un obicei împământenit în spaţiul public românesc ca Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu să fie împroşcaţi cu noroi ori de câte ori îndrăznesc să se exprime în public - cum s-a întâmplat din nou săptămâna aceasta.
Pentru cei care mai au încă vie în memorie atmosfera din anii comunismului, acuzaţiile aruncate la adresa celor trei - şi nu numai a lor - în mass-media şi pe forumuri amintesc de mânia proletară cu care erau înfieraţi duşmanii regimului şi de furia cu care, la începuturile dictaturii proletariatului, Silviu Brucan - devenit ulterior profet politic pentru semidocţi - cerea condamnarea la moarte a lui Corneliu Coposu.
Nu surprinde însă atât vehemenţa atacurilor vădit redactate de reprezentanţi ai fostului regim cât acuzaţiile care vin din partea unor tineri gazetari, care se declară de Stânga şi pentru care a fi de Dreapta este o adevărată „tară“. Nu sugerează aceasta oare o intoleranţă ideologică pernicioasă? Mai ales că nici conceptele de Stânga şi Dreapta nu sunt prea bine definite, ca să ştim şi noi ce deranjează şi de ce, iar discuţia rămâne la un nivel vag. Dacă ne gândim mai bine este vorba mai degrabă de o falsă dezbatere, care, conştient sau nu, poată fi echivalentă cu o diversiune.
Cine sunt în fond reprezentanţii Stângii în România, în anul de graţie 2008? În plan politic, monopolul este deţinut de PSD, partid care a refuzat să condamne comunismul şi care este perceput drept partid al corupţilor şi baronilor locali. Succesor al PCR, PSD nu are nimic comun cu Partidul Laburist din Marea Britanie, de pildă, şi nici cu Partidul Democrat din SUA. Desigur, nu la PSD se afiliază spiritual tinerii intelectuali de Stânga. Dar atunci la cine? Tradiţia Stângii democratice în România este absolut nesemnificativă: PSDR interbelic nu a reuşit niciodată să intre în parlament; comu
