Nu prea mă uit la Eurovision, de ani buni. Cam de când m-am prins şi eu, destul de greu, trebuie să recunosc, că toată treaba aia cu cântatul e o treabă de familie şi nu-i bine să te amesteci în familia nimănui. Nici un an nu aduce mari surprize. Scandinavii se votează între ei, ţările vorbitoare de limbă germană îşi dau în reciprocitate note maxime, ţările din fosta Uniune Sovietică trec peste animozităţile care le mai despart şi se pupă la fel cum o făceau liderii fostei conduceri la congresele sovietelor, irlandezii se împacă cu englezii, francezii cu belgienii, ţările latine mai pun şi ele de o mică alianţă, lucru pe care au învăţat mai nou să-l facă şi alte ţări europene cu tradiţii democratice precum Azerdbaidjan, Armenia sau Georgia.

Aseară am greşit şi m-am uitat la a doua semifinală. Am greşit pentru că mi-a părut rău de mai multe ori. Prima dată mi-a părut rău pentru că nu s-a calificat în finală Elveţia, pentru că mi-a plăcut piesa cântată de oamenii ăia. Cum nu mă tare pricep io la muzică, numa’ îmi dau, aşa, cu presupusul, poate că n-o fi fost piesa chiar aşa de bună. Mi-a părut rău şi pentru că n-am fost suficient de inspirat să nu mă uit până la sfârşit, când s-a produs pe scenă Ouatu. Mi s-au făcut pavilioanele urechilor precum sarmalele, da’ a fost prea târziu şi am suportat până la sfârşit „pesa”. Cu ocazia asta am descoperit că sunt mai sensibil la membrana timpanică decât credeam, ori la ciolanele alea mici de le zice ciocănaş şi nicovală.

Cică Ouatu ăsta e unul din primii patru contratenori din Europa, da’ de unde să ştiu treaba asta, dacă nu m-a dus mama niciodată la Scala din Milano ca să aud muzică de calitate şi singura dată când am ajuns şi io pe acolo, acum vreo patru ani, era închis?

Tare mă tem că anul ăsta n-o să primim voturi nici de la Republica Moldova. Ceva şanse poate că ar fi şi poate că o să-l voteze ci