Viaţa autorului este cea mai bună introducere în specificul românesc al veacului romantic. Scriitorul Ion Ghica a trăit între 1816 şi 1897, fiind un martor privilegiat al secolului XIX românesc.
Aristocrat, revoluţionar la 1848, guvernator (bey) al insulei Samos, om politic (de trei ori prim-ministru), diplomat, economist de marcă, director al Teatrului Naţional, Ion Ghica îşi dă valoarea ca scriitor spre sfârşitul vieţii, prin „Scrisorile către V. Alecsandri" (redactate în mare parte la Londra), o cronică fără egal a secolului pe care l-a trăit.
Citiţi şi:
Hasdeu, inegal, dar fără egal
Personalitatea şi opera „prinţului Ghica" sunt chintesenţiale pentru secolul XIX românesc, epocă istorică fascinantă, care reverberează şi în opere literare ale scriitorilor postbelici, precum Mircea Cărtărescu, Dana Dumitriu, Eugen Uricaru, Maria Luiza Cristescu sau Ştefan Agopian.
Un secol cu Ion Ghica
Ion Ghica s-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti, ca fiu al lui Dimitrie (Tache) Ghica şi al Mariei, născută Câmpineanu. Copilul este botezat de mitropolitul Dionisie Lupu, având ca naş pe Grigore Ghica - viitorul domnitor de la 1822, unchiul tatălui său. Impunătoarea casă boierească a părinţilor era situată pe Podul Caliţii (azi Calea Rahovei), lângă Podul Beilicului.
Spiţa familiei Ghica urca până în secolul al XVI-lea şi însuma, pe lângă mari spătari, hatmani şi bani, nouă domnitori, la tronul Moldovei sau al Munteniei. Familiile Ghica şi Câmpineanu se înrudeau cu Văcăreştii, Dudeştii, Oteteleşanii, Cândeştii, Filipeştii şi Cantemireştii din Moldova.
În 1824, pe când tatăl său se afla ispravnic la Focşani, copilul asistă la „punerea în fiare" a clucerului Alecu Gheorghescu, scenă pe care o va evoca în prima dintre „Scrisorile către V. Alecsandri". La început învaţă carte grecească cu dascăli pe care-i va evoca
