Ca în fiecare an, publicarea nominalizărilor pentru premiile UNITER provoacă lungi şi înfocate discuţii şi dispute. Private, în presă, pe reţelele de socializare. Dovadă limpede, peremptorie, cum ar spune juriştii, că premiile nu sunt deloc neinteresante, obosite, depăşite, fără miză ori că ar aparţine unei realităţi paralele teatrului românesc, aşa cum pretind unii. Mai cu seamă cei ce le contestă fără să fi văzut spectacolele nominalizate.

Problema e că persoanele ce se pronunţă în presă sunt an de an cam aceleaşi, adică vreo trei-patru criticiţe care fac paradă de principialitate, care se erijează în apărătoare din oficiu a pretinşilor nedreptăţiţi, care produc liste paralele, care umblă cu ceara vopsită şi încearcă să îşi ascundă propriile interese în debile luări de poziţie mimat responsabile. Care profită de moment spre a lovi în UNITER şi în Senatul acestuia deoarece nu le mai finanţează proiectele fanteziste şi dovedit falimentare (Cristina Modreanu), spre a-şi rezolva disputele personale cu preşedintele UNITER cu care au intrat în conflict (aceeaşi), spre a răzbuna pe acelaşi Ion Caramitru care, din poziţia de director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, le-a oferit şansa unei demisii onorabile în locul desfacerii contractului de muncă din cauza neîndeplinirii obligaţilor de serviciu şi arogării unor funcţii pe care nu le-au avut în fapt niciodată (Iulia Popovici). Vorbesc despre conflicte de interese exact persoanele aflate ele însele în conflict de interese (despre afacerea artactmagazine, în care e implicată în chip murdar şi până în gât Cristina Modreanu am scris pe larg atât în Cronica veche de la Iaşi cât şi în Familia oradeană). Iau atitudine persoane ce îşi doresc să intre în juriul final, roşesc telefoanele spre a cerşi această poziţie, cer dispense deşi membri ai familiilor lor se găsesc pe lista nominalizaţilor. Refuzate, et pour cau