Din când în când teatrele îşi mai amintesc de zestrea de aur lăsată moştenire de avangarda anilor 20 ai secolului trecut, când prin baletele ruse ale lui Djaghilev arta spectacolului era provocată la reformulări esenţiale.

Niciodată parcă pentru asta nu şi-au dat mâna atâţia creatori de geniu, fie ei muzicieni, pictori ori coregrafi, regizori sau interpreţi, transormând ochiul magic al scenei într-o lanternă fermecată cu mii de culori. Revizitarea acestui capitol fără reeditări ulterioare ( nu ştiu să avem în postomern fenomene asemănătaore) a fost mai mereu incitantă aşa încât nu putem decât să salutăm ideea Teatrului Odeon de a ne propune un moment inedit creat în jurul unui titlu precum Povestea soldatului de Igor Stravinsky.

Deşi în anii din urmă, respectiv prin 2006 această lucrare, considerată de autori iniţial cu caracter teatral ( pentru a fi citită, jucată, dansată ) a mai fost montată ( la Opera din Timişoara, de exemplu, dar şi la Bucureşti cu Trio mozaic ) după ce prin 1968 la Iaşi , Dinu Cernescu dezgropa primul acest libret în spaţiul românesc, iată că ne mirăm iar de câte comori stau neumblate, deşi sunt atât de moderne şi ofertante.

La Teatrul Odeon, nu ştim cine a avut idee. Directoarea, Dorina Lazăr care şi-a adjudecat rolul naratorului, sau dirijorul Tiberiu Soare care cu cei 7 instrumentişti a exploatat celebritatea concertistică a partiturii. Interpreţi străluciţi ai suitei camerale a lui Stravinski, tinerii de la pupitrele orchestrei de cameră alcătuite ad hoc, nu ne pot face totuşi să nu ne întrebăm de ce a preferat un teatru această variantă. Posibilă dar nu suficientă câtă vreme partitura are atâtea resurse de creativitate în direcţia spectacolului, fiind în istoria ei chiar jucată ca atare, respectiv de cei doi sau trei actori indicaţi de autor, şi mai mulţi dansatori, în subordinea muzicii şi a instrumentiştilor .

Di