Prin februarie '99 l-am sunat pe Răzvan şi i-am propus să scriem împreună un scenariu de lung metraj pe care să-l înscriem la concursul din primăvară organizat de ONC. Pe vremea aia lucram cu Flying Wood, o casă de producţie din Timişoara şi, pentru un onorariu destul de bun, urma să realizez un pachet de 39 de filmuleţe despre muzica "underground" din România. Filmuleţele aveau să fie apoi reunite în cadrul unei emisiuni de 13 episoade, intitulată Subcultura, şi difuzate mai tîrziu de beneficiar, postul de televiziune Atomic. De la terminarea şcolii - L'École Supérieure d'Art Visuel din Geneva -, acesta era cel mai interesant proiect care-mi fusese pînă atunci comandat. Noutatea subiectului mă pasiona, libertatea de care dispuneam mă stimula, iar oamenii cu care lucram erau plini de bunăvoinţă. Pînă în luna martie, proiectul trebuia încheiat. Cum totul mergea bine şi nici o disfuncţie nu părea să apară şi să întîrzie această dată limită, producătorii erau mulţumiţi. Atît de mulţumiţi încît m-au convocat la o discuţie şi mi-au propus să particip împreună cu ei şi cu un proiect de lung metraj la concursul organizat de ONC. Atunci l-am sunat pe Răzvan. În ultimul an de şcoală fusesem preocupat de filmul realist. Îmi făcusem aproape un scop din desfiinţarea frontierei dintre documentar şi ficţiune, încercînd să conciliez poziţia de observator cu aceea de inventator. Despre toate acestea am scris în lucrarea mea de diplomă. Dacă le aplicam, unele din concluziile la care ajunsesem permiteau realizarea unui alt fel de cinema. Un cinema care să fie, aşa cum spunea Godard, ...la vérité vingt quatre fois par seconde. În plus, după ce am socotit de mai multe ori, am descoperit că producerea unui asemenea film nu necesită bani mulţi, iar, pentru cineva care-şi propunea să facă film în România, acesta nu era un detaliu de neglijat. Odată ajuns în ţară, am început să mă