Aparţin, jurnalistic şi scriitoriceşte, şcolii Radioului, în redacţia de cultură a căruia am intrat, prin concurs, la 18 ani, exact la jumătatea vecului trecut(!), cu decizia de angajare purtând data de 13 noiembrie 1950.
Spun Şcoală pentru că lumea gazetărească a Radioului a fost cu adevărat o autentică universitate , unde în primul rând se învăţa limba română,acrisul şi vorbitul ei,ca la teatru, cu mare atenţie la claritatea rostirii ultimei silabe şi a punerii accentelor, apoi scrisul concis, propoziţiunea limpede, în stare să exprime pe înţeles informaţia, apelul la un bogat vocabular; nu se inventase încă, la radio cel puţin, limba de lemn, apoi frazarea care te obliga să-ţi verifici singur, ascultându-te, capaciatea ştirii redactate de a comunica penetrant, cuceritor, convingător. În şcoala radioului am învăţat lecţia dialogului, lecţia întrebărilor, arta de a face să se dezlipească uşor buzele interlocutorului, dezinhibându-l şi determinându-l să-ţi răspundă cu încredere în tine. Tot ce este dialog în romanele mele şi în filmele şi piesele de teatru inspirate de aceste romane, se datorează şcolii radioului. Şi a mai fost ceva care, atunci, se învăţa la radioul public, cum i se spune azi postului naţional de radio: a fost o exigentă şcoală a calculării timpului exact cerut de o informaţie anume şi a respectului pentru acest timp şi astfel pentru ascultător.Atunci mi-a intrat în reflex, şi ne-a intrat în reflex tuturor celor care am învăţat meseria de jurnalist la şcoala radioului, faptul că un minut înseamnă exact zece rânduri de text bătut la maşina de scris şi nu trebuia să dureze mai mult. Şi această şcoală a exactităţii începea cu Ora exactă, o mare şcoală a preciziei şi neapărat a civilizaţiei.
Astăzi, nici ora exactă nu mai este exactă! Deşi, nu pot să neg preocuparea redacţiilor radioului de a susţine în programele lor, ora exactă, vreau să s
