Cel supranumit „Moşu’“ retrasează graniţele unei cariere începută lângă liniile de tren din Ploieşti şi continuată ridicat pe braţe, sub aplauzele unei întregi ţări.
Naivi din fire şi cu imaginea din ring a unui Doroftei plin de sânge, ne-am fi aşteptat ca la întâlnirea cu fostul boxeur să dăm peste un gigant cu braţul tare ca fierul, iute ca oţelul, eventual uşor încruntat. În schimb, Leonard Doroftei e mic de înălţime. Când dai noroc cu el ai o uşoară senzaţie de irealitate, când îţi dai seama că palma ta o depăşeşte uşor pe cea a unui fost campion la box.
Te gândeşti, „Cum, Doamne, iartă-mă!, îi punea la pământ omul ăsta?". Doroftei iubeşte Ploieştiul, românii, pub-ul său şi familia. Ordinea corectă o puteţi stabili dumneavoastră. Prezenţa lui Caragiale prin oraş pare să-l fi molipsit: pentru el a povesti şi a râde sunt aproape sinonime. E haios, asta e clar, dar are şi o strălucire în privire, mai ales când povesteşte cât de greu i-a fost şi cum a reuşit. La finalul discuţiei ce urmează, Leonard Doroftei, fost campion la box, actual cârciumar, ne-a spus: „Sper să iasă bine articolul. Dacă nu, am pentru voi două croşee în sânge!". Iată, deci, cel mai bun interviu pe care l-am realizat şi, probabil, îl vom realiza vreodată.
„Weekend Adevărul": Hai să o luăm uşor. Cum era Ploieştiul pe vremea când erai copil?
Leonard Doroftei: Eu am fost un copil crescut la periferie. Era o fabrică de textile în spatele nostru, era Uzina „1 Mai", aveam teren de fotbal, ştrand. Aveai multe lucruri de făcut, să colinzi, să vezi. Tot prin spatele casei treceau liniile de tren care duc spre Buzău. Distracţia era să te urci în tren din mers. Sau aşteptam să vină ruşii, cu vagoanele lor de dormit, să ne aducă dulciuri, ţigări.
La şcoală cum erai?
Modest. Nu te întreba nimeni ce-ai învăţat, ce faci, dacă te-ai culcat devreme. E
