Crucea e albă, cum şi sicriul e alb. E un sicriu mic, ca de copil: Muşatescu Andreea Dora. 22 noiembrie 1988-24 noiembrie 2012.
A murit, la sfârşitul săptămânii trecute, Andreea Muşatescu. Deea era imobilizată într-un scaun cu rotile. În primăvară am publicat un articol lung despre această fată şi, în termenii absurzi ai internetului, pe care de altfel îi detest, articolul a avut succes. A fost, adică, apreciat şi a fost distribuit.
Ziariştii scriu des despre oameni morţi. O fac, de cele mai multe ori, sec, fără niciun consum emoţional. Altfel ar înnebuni. Redacţia trivializează moartea. O face un fapt divers. Se întâmplă însă ca uneori să moară un om despre care ai scris, pe care ai apucat, fie şi pentru o amiază sau un articol, să îl cunoşti. Şi ce faci atunci?
Sunt multe lucruri pe care nu le-am scris atunci şi multe altele pe care nu le voi scrie niciodată. Am continuat să corespondez cu Andreea. Îmi scria când îi plăcea un text şi mă taxa când cădeam în dragoste sau în patetism, când o luam pe drumuri greşite şi, zicea ea, făceam filosofie. Avea sinceritatea şi conştiinţa unui copil. Andreea scria poezii şi piese de teatru. Cândva a scris că este ca o cometă, ca o stea căzătoare, oamenii o vor privi, pentru o clipă doar, apoi va dispărea, iar ei nu o vor putea uita niciodată. Da, exact aşa.
Şi iată-mă acum, în capelă la cimitirul Bellu, căci nu am putut să o uit. Iubitul Andreei îi ţine mâna în mâna lui. Cea mai bună prietenă a Andreei are o linişte în privire pe care nu o pot povesti, linişte de nuvelă din Est. Îl rog pe Dumnezeu să facă o minune şi ochii ei albaştri să se deschidă. Ascult. Vreau să aud paşii de asasin ai morţii îndepărtându-se, dar Dumnezeu nu face nicio minune şi ochii ei albaştri, pe care îi ştiam devoraţi de vise, rămân închişi. Mă uit la Deea ca la propriul requiem. Dacă mi-ar fi spus cineva că până la sfârşitul
