Vă prezentăm istoria măririi şi decăderii unui ideal confiscat de Partidul Comunist Român şi îngropat de viu în democraţie. Lupta care altădată mobiliza, cu forţa, mase largi, populare, de oameni ai muncii de la oraşe şi sate se stinge, uitată, într-o gheretă din sectorul 2 al Bucureştilor.
„Ceauşescu tot ce face, face numai pentru pace!" stă scris, şi acum, pe fruntea tatuată a unui taximetrist din proximitatea Aeroportului „Henri Coandă" din Otopeni. A relatat despre el „Weekend Adevărul", în urmă cu o lună. Plecând de la această propagandă, iată, bine impregnată în mentalul şi, uneori, în pielea românilor, observând că în această săptămână s-au împlinit 72 de ani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939), obsedaţi şi de istoria mare, dar şi de cea mică, ridicăm o întrebare: „Ce s-a ales de lupta pentru pace?". Există un răspuns al specialiştilor, cum există şi un răspuns al ultimilor „civili" care mai luptă pentru ea - cei din „Asociaţia Culturală pentru Pace".
Profesoara Zoe Petre, care conduce, nu cu mână de fier, dar orişicât, Institutul pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor şi are, deci, grijă de liniştea noastră, aici, în Balcani, îşi aminteşte despre cum a ajuns cuvântul „Pace" să urmeze substantivului propriu „Ceauşescu": „El, dictator fiind, încerca să fie nealiniat. Asta era ultima lui opţiune. I-a plăcut Tito, cum s-a mişcat între două lumi, şi visul lui era să fie considerat liderul «Lumii a Treia» şi al mişcării de nealiniere, dar astea erau problemele lui, nu ale mele. Era o chestie oficială şi noi tratam cu destulă distanţă cam tot ce se întâmpla oficial. Nu erau asocieri benevole, astea erau nişte făcături oficiale, pentru care noi nu ne băteam capul. Dacă eram obligaţi să ne înscriem, aflam. Dacă nu, nu".
''Zoe Petre ducea, în anii '70-'80, o previzibilă viaţă: „Pe vremea aceea, eu
