Costel Băloiu, interpretul Pistruiatului, a suportat consecinţele faptului că a spus mereu lucrurilor pe nume. În vârstă de 52 de ani, fostul copil-minune al cinematografiei româneşti a avut o viaţă de film.
Pistruiatul nu mai e roşcovan şi nu mai are pistrui. Părul lui e azi grizonat, iar pistruii desenaţi special pentru filmări au fost spălaţi după ultima dublă. Pe faţa lui Costel Băloiu rămâne însă acelaşi zâmbet ştrengăresc pe care anii nu l-au putut şterge. Costel a trăit într-o viaţă cât alţii în trei, cum ar spune povestea, însă viaţa lui nu a fost tocmai un basm. „Câteodată sunt furios pe Pistruiatul: că n-a făcut mai mult, că n-a fost ambiţios, că n-a fost mai «obraznic». Câteodată sunt furios pe mine, pentru că am crezut prea mult în oameni", mărturiseşte Costel Băloiu, care deşi nu mai crede în minuni, încă aşteaptă una...
„Adevărul": „Pistruiatul" v-a urmărit toată viaţa.
Costel Băloiu: Da. Şi în sensul bun, şi în sensul rău. Pe unde m-am dus să lucrez, am vrut să fiu Costel Băloiu, un om normal. Însă unii m-au privit ca pe o vedetă, ca pe un arogant. Poate sunt arogant, uneori, dar nu o fac în mod conştient. Dar au fost şi situaţii în care acest rol m-a ajutat. Sunt şofer profesionist, şofatul e pasiunea mea, dar mai greşesc şi eu. Uneori mi s-a mai întâmplat să se poarte poliţiştii frumos cu mine. Câteodată sunt furios pe Pistruiatul: că n-a făcut mai mult, că n-a fost ambiţios, că n-a fost mai „obraznic". Câteodată sunt furios pe mine, pentru că am crezut prea mult în oameni. „Pistruiatul" m-a urmărit toată viaţa şi m-a marcat. Mă lovesc tot timpul de chestia asta. Unii privesc reticent, unii mă acuză, alţii îmi spun că e păcat că n-am continuat. E greu să dau explicaţii fiecăruia despre ce a fost în trecut, să le spun că, de fapt, nu m-a ajutat nimeni, că am avut un conflict verbal cu Sergiu Nicolaescu.
De ce aţi
