Despre “predarea religiei” în școli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenția să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez căteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva orei de “educație religioasă”.

Într-un recent articol publicat pe Contributors, intitulat “Jos Dumnezeu!” (contributors.ro, 1 octombrie), domnul Tudor Călin Zarojanu pledează ardent pentru religie ca “soră a limbii materne” și polemizează intens cu diverse bloguri care critică în termeni duri biserica și psiho-pedagogia ei. Articolul cu pricina a generat o aprinsă dezbatere printre cititori. Accept că protestele exprimate de criticii anonimi sunt, adesea, excesiv de acide și persiflante, dar mă declar coechipier al acelora care au rezerve față de oportunitatea încadrării pedagogice a religiei în aceeași clasă cu literatura și cu fizica.

Și asta nu doar pentru că manualele de “educație creștină” sunt de o calitate îndoielnică; nu numai pentru că unii “profesori de religie” nu au harul pedagogic, competența profesională sau, uneori, profilul moral adecvat pentru a “instrui” copiii într-un asemenea domeniu; nu doar pentru că amenințările cu iadul la adresa școlarilor vinovați de păcatul de-a frecventa cinematograful duminica sună inchizitorial; nici măcar pentru că raiul și iadul definite în asemenea ședințe de școlar spiritism nu seamănă cu… realitatea (aceea care-ar fi, de-ar fi să fie…). Nu, nu doar pentru aceste motive sunt împotriva cursurilor “de religie” în școală. Cred că ar mai trebui avute în vedere și altele care, într-o ordine logică, le precedă pe cele evocate.

În primul rand, am dubii că religiozitatea în sine ar fi susceptibilă să facă obiectul unui curs didactic pentru copii (dacă vorbim de istoria religiilor sunt, evident, de altă părere). Divinitatea este pr