În România literară, nr. 41, din 19 octombrie a.c., d-na Daniela Dumbravă ne în­şti­­inţează că Nicolae Milescu nu a plagiat. Şi bucuria produsă de vestea bună m-a făcut să uit, în prima clipă, o serie de amă­nunte din cuprinsul articolului întins pe o pagină şi ju­­mă­­­­ta­te de revistă. Inclusiv faptul că el a fost construit ca o replică la puţinele rânduri pe ca­re s-a întâmplat să le consacru uneia din­tre lucrările spă­ta­rului în primul volum din Cor­­sa­rii minţii. Istoria ilustrată a plagatu­lui la români (E­mo­lis, 2007). Îmi permiteam a­co­lo să alătur câteva pasaje din Descrierea Chinei (în traducerea lui Corneliu Bărbulescu du­­pă ediţia de la Kazan, 1910) cu paragra­fele corespunzătoare din Novus Atlas Sinensis de Mar­­tino Martini, aflat în bagajele lui Mi­lescu pe durata soliei în China, şi, după ce sem­­na­lam intervenţiile românului în textul iezuitului, limitate cu deosebire la rotunjiri de ci­fre, la dis­pu­nerea frazelor într-o altă ordine şi la elimi­narea detaliilor ce-i puteau decon­spi­ra izvorul de căpetenie, să constat - pe urmele englezului J. F. Baddeley şi ale românului P. P. Pana­ites­cu - că scrierea învăţatului moldoveam se bizuia pe explo­ra­rea cărţilor, nu a re­a­lităţilor. Atât şi nimic mai mult.

Hotărâtă să demonstreze "scurt, precis şi, sper, definitiv", cum se exprimă, că a­de­vărul se află exact la antipod, d-na Dumbravă nici nu bagă de seamă că termenul "pla­gi­at", în jurul căruia e ţesută întinsa punere la punct, lipseşte din pa­ginile subsemnatului de­spre Milescu. Asta nu o împiedică să-şi presare intervenţia cu a­precieri dintre cele mai o­norante, plasând dintru început Corsarii minţii (un titlu "demn de piraţii ideilor lipsite de anvergură"), printre "producţiile pseudo-ştiin­ţi­fi­ce", a­par­ţinătoare "lite­ra­­turii de con­sum", definindu-mi metoda de lucru drept "un mi­me­­tism e­xe­getic complet di­­sonant, m