Nikos Kazantzakis. Jurnal de călătorie. Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea. Traducere din neogreacă de Ion Diaconescu. Editura Humanitas 2013. Neliniştit, într-o perpetuă căutare de experienţ e, dar şi de echilibru interior, refuzându-se pe sine – căci, spunea el, nu e mai mare păcat decât să fii mulţumit de tine – Kazantzakis a scris unul dintre cele mai fascinante jurnale de călătorie în Orient, definitoriu pentru curiozitatea şi formarea intelectuală în prima jumătate a secolului trecut.

Epoca războaielor mondiale, zguduind din temelii chiar şi credinţa, imprimând ferocitate chiar şi efortului spiritual, avea desigur să marcheze şi modul de a vedea lumea. Din fericire, nu definitiv. Nu cred că astăzi ne mai aflăm în aceeaşi „constelaţie a lupilor”, punând în prim plan doar voinţa şi acţiunea. Dar mărturia celor care au trăit cu pathos incendiul rămâne de neignorat – ca lumina pe care flăcările devastatoare o aruncă brusc asupra celor mai întunecate unghere.

Însoţit, ca de un Anubis al altor vremi, de Tigroaică (simbolul forţei protectoare, a efortului spiritual traversând jungla păcatelor, a puterii cuvintelor: „Ce bucurie, Dumnezeul meu, să trăieşti şi să vezi şi să te joci cum marea Tigroaică şi să nu te temi !”), Kazantzakis îşi declară hotărârea de a porni alături de ai săi „24 de soldăţei de plumb” la cucerirea Orientului. Evident, e o autocucerire – autocunoaş tere cu armele romancierului, deopotrivă realist-descriptive şi metaforice. Un amalgam specific cretanului – care se recunoştea în primul rând cretan şi abia apoi grec. „În noi există profunde forţe potrivnice ritmului din Occident”. Dacă grecului i se conferă rolul raţiunii („Orientul... prin contactul lui nemijlocit cu misterioasa existenţă a lumii, va constitui întotdeauna, pentru grec, caldul, întunecatul, bogatul Subconştient. Mintea grecească a avut din totdeauna m