Cu nume şi prenume, personaje marcante ale tranziţiei spre Dumnezeu ştie ce, pe care o trăim de două decenii, apar într-o lumină inedită graţie savuroaselor relatări ale lui Pleşu.

Şi, totuşi, ce se întâmplă în spatele uşilor închise ale politicienilor aflaţi la putere? Am vota altfel dacă am avea cunoştinţă de episoade care şi-ar găsi locuri privilegiate în istoria tragicomică a guvernărilor de la noi şi de aiurea? Am mai găsi un strop de consideraţie pentru un etern „yesman" de la Externe, care întâmpina fiecare nou ministru cu mesajul „în sfârşit, diplomaţia română are o direcţie!"? Ne vine repede în minte vreo farsă mai straşnică decât faptul că acest impostor, care ar fi amuţit dacă era scos cuvântul „da" din vocabular, a ajuns el însuşi titular de portofoliu, nemaiavând pe cine să linguşească în minister?!

Altă păţanie, la fel de strigătoare la cer. Ministrul Economiei unui cabinet proaspăt instalat chemase presa în penultima zi a anului pentru a anunţa mărirea accizelor la carburanţi. De plictiseală, pentru că purtătorul de vorbe îşi întârzia apariţia, un ziarist de şcoală veche priceput la cifre a calculat şi i-a ieşit altfel decât estima guvernul. A sosit ministrul, a luat act, a dispărut câteva ceasuri, revenind apoi cu concluzia amară că, într-adevăr, guvernul greşise socotelile, dar nu mai era nimic de făcut, căci decizia plecase la benzinării.

Favorita mea e povestea cu ministrul care era să ne bage în război cu bulgarii. Competentul gospodar a trimis TAB-urile să deszăpezească Podul Prieteniei, doar că vecinii noştri nu fuseseră avertizaţi şi s-au speriat de mama focului văzând cum duduiau măgăoaiele spre ei.

Mă dau în vânt şi după pozna acelui preşedinte care, ajuns pentru prima dată în America, era aşa de bucuros că e băgat în seamă încât întindea mâna şi spre portarii de hotel. La fel de copios mă distrează penibilul situaţiei