„Generaţia de argint” în care ne puneam atâtea speranţe s-a coclit de tot.

Cum cenuşa nu se mai foloseşte, ar fi nevoie de un detergent care n-a fost inventat ca să mai poată fi lustruită. Am prevăzut ce se va întâmpla şi nu-mi face nicio plăcere. Aş fi preferat să mă înşel, ca în atâtea cazuri în care am fost optimist. Se vede însă că pesimismul mă prinde mai bine. Am prevăzut că Lituania îşi va reocupa locul cuvenit, după debutul în forţă. Am prevăzut şi că favoritele grupei sunt Serbia şi Franţa. Am prevăzut (să mai repet?) că vom fi, în cel mai bun caz, pe locul 4 în grupă. Sigur, depindem şi de rezultatul de azi, cu Austria. Cât despre meciurile-retur, de ele nu mai depinde nimic. Feroe nu se pune, iar Serbia, Franţa şi Lituania ne-au luat opt puncte acasă (şi ne-au dat opt goluri), pe care nu cred că ni le vor restitui pe terenul lor. Calificarea mai e posibilă doar cu condiţia acestei restituţii in integrum. Adică, teoretic. Practic, nu mai e posibilă decât dacă, în fotbal, ar exista caramboluri precum acela care i-a scos din cursă pe Vettel şi Kubica, ocupanţii locurilor 2 şi 3 în Formula 1, duminică, în Australia.

N-am văzut jocul nostru cu sârbii. L-am văzut în schimb pe acela al Franţei cu Lituania. Şi m-am mirat încă o dată că lituanienii ne-au putut înfrânge acasă cu 3-0 şi au putut acumula nouă puncte după patru partide (acum, după cinci). Francezii i-au dominat trei sferturi din timp, fie atacând în valuri, fie ţinând mingea, în propria jumătate. Bănuiesc că Domenech învăţase ceva din felul în care joacă balticii. Bănuiesc şi că noi le lăsasem mingea mai mult decât trebuia. În nouăzeci de minute, în lipsa obiectului de joc, Lituania a ajuns să tragă la poarta Franţei de două ori, câte o dată în fiecare repriză. Şi, încă de două ori, pe lângă poartă, la mare distanţă. De legat, n-au legat mai nimic. Auzisem că joacă foarte repede