În ziua în care i s-a spus că are cancer şi, desigur, doar trei săptămâni de trăit, Francis Charles Chichester s-a dus acasă.

Şi-a prins capul în mâini, ca un marinar pentru care toate porturile s-au terminat.

Francis Charles Chichester avusese o copilărie mizerabilă, genul acela care predispune la tragedie şi la eroism. Aşa, miop şi nenorocit cum era, a emigrat din Anglia în Noua Zeelandă. A câştigat o avere şi a pierdut-o în Marea Criză, a pilotat avioane, a desenat hărţi, a făcut câteva minuni în Al Doilea Război Mondial. Era, aşadar, un bărbat puternic, specia aceea de oameni care îşi udă obrajii cu lacrimi doar la înmormântări, şi atunci pe ascuns.

Dar, în ziua aceea, Francis Charles Chichester a plâns. Şi aici intervine femeia. Pe femeie o chema Sheila. Ea nu credea nici în medici, nici în cancer, ea nu l-a lăsat să se opereze, ea l-a trimis pe mare. Şi el a plecat, s-a vindecat şi a câştigat prima cursă transatlantică pentru solitari. În 1967 a făcut turul lumii într-un vas cu pânze, în 226 de zile.

La sfârşit, după ce nu mai era nimic de făcut în yachting, a venit Regina şi l-a înnobilat Sir Francis Chichester, cu aceeaşi sabie cu care, câteva secole mai devreme, fusese înnobilat Sir Francis Drake, corsar, navigator, neguţător de sclavi, inginer englez şi comandant în flota care a luptat cu „Invincibila Armada" şi a învins-o.

Atunci, Sir Francis Chichester a spus doar câteva cuvinte. Printre altele, că bucuria de a fi viu vine întotdeauna din marile încercări. În rest, a trăit paisprezece ani de când doctorii i-au dat trei săptămâni. Şi la finalul de august al anului 1972, în spitalul naval din Plymouth, Sir a închis ochii şi a traversat ultima mare.