Atleţii care să concureze la fel de bine în probele de 200 şi 400 de metri sunt rari. În primele nouă decenii ale secolului trecut, niciun sportiv nu a reuşit să câştige ambele curse în cadrul aceluiaşi eveniment. Apoi a apărut Michael Johnson, „un om rar, cel mai bun sprinter al lumii. Cel care este atât broasca ţestoasă, cât şi iepurele”, după cum scria Gary Smith în Sports Illustrated.
Născut pe 13 septembrie 1967, în Dallas, Texas, Michael Johnson a fost mezinul unei familii cu cinci copii. Părinţii săi, Paul, şofer de camion, şi Riby, profesoară, s-au interesat atent de educaţia sa, astfel că viitoarea legendă a atletismului s-a regăsit mereu în clasele cu cei mai dotaţi elevi.
Sportul i-a plăcut de la o vârstă fragedă, în special atletismul şi fotbalul american, însă a renunţat la cel din urmă după doar doi ani: „Nu sunt genul de persoană căreia să-i placă să se ţipe la ea. E prea multă agresivitate în fotbal. Şi pe pistă trebuie să fii agresiv, dar nu este acelaşi lucru”. S-a concentrat pe alergat, sub supravegherea lui Clyde Hart, antrenorul său de la Baylor University.
Johnson nu l-a convins totuşi de la început pe Hart. Stilul său de a alerga, cu pieptul în faţă şi cu paşi mărunţi nu-l recomandau pentru a deveni o viitoare stea a atletismului. „Aş minţi dacă aş spune că mă gândeam la Michael ca la un sprinter de clasă mondială. Cred că nimeni nu o făcea”, avea să recunoască Hart peste ani. Dar s-a înşelat.
Odată cu trecerea timpului, devenea to mai clar pentru toată lumea că puştiul din Texas este un sprinter excepţional, care putea alerga la fel de bine 200 şi 400 de metri. Însă, înaintea calificărilor pentru Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988, a suferit o fractură de stres, din cauza căreia a ratat prezenţa în Coreea de Sud.
În 1990, şi-a luat licenţa la Baylor, universitate pentru care a câştigat
