Presedintele francez trebuie sa fie pregatit si pentru situatia unui conflict mai indelungat. Interventia militara franceza in conflictul din Republica Mali era previzibila, in conditiile in care putini isi puneau sperante in eforturile regionale de mediere. Pe masura ce erau incercate diverse formule diplomatice, rebelii islamisti asociati organizatiei Al Qaeda din Maghrebul Islamic (AQMI) isi consolidau autoritatea in nordul tarii, inlaturand sau subordonandu-si fostii aliati locali, si avansand in proiectul lor de edificare a unui stat islamic guvernat pe baza unei interpretari stricte a Sharia. Mai mult, acest proces era insotit de angajamentul liderilor fundamentalisti de a participa la jihad-ul global predicat de organizatia Al Qaida, condusa astazi de Ayman al-Zawahiri. Intre timp, fortele guvernamentale nu au reusit sa se intareasca. Dupa cum se stie, lovitura de stat militara din martie anul trecut a fost justificata de autorii ei prin pasivitatea dovedita de vechiul guvern in fata actiunilor militare ale rebelilor din nord. Junta militara a fost ulterior convinsa de vecinii vest-africani si de marile puteri occidentale sa paraseasca puterea si sa permita revenirea la ordinea constitutionala, prin investirea unui sef de stat interimar, in persoana lui Dioncounda Traoré, presedintele forului legislativ. Fostii lideri ai puciului militar si-au pastrat gradele, functiile si influenta politica, cei mai multi aflandu-se astazi pe front, de unde au salutat implicarea franceza. Vointa de a combate rebeliunea islamista nu a fost, insa, dublata de o imbunatatire a eficientei armatei maliene. Totusi, multi observatori avizati ai situatiei din Mali apreciaza ca, fara o implicare consistenta din exterior, rebelii din nord ar reusi cu relativa usurinta sa infranga fortele guvernului de la Bamako si sa preia sub control intregul teritoriu national. Cum ECOWAS a ajuns cu d