Nu-s decat trei ani de la intrarea in UE a tarilor din valul 2004, si mai putin de un an de la aderarea Bulgariei si a Romaniei, dar in multe privinte traim deja pe o alta planeta.
Daca va mai amintiti, prin 2002-2003 presa europeana era stapanita de spaima de imigrantii din Est: instalatorul polonez, bucatarul ungur si programatorul slovac faceau titluri deoarece urmau sa ia cu asalt piata muncii din vestul Europei si sa produca o dramatica prabusire a salariilor.
Sindicatele austro-germane afisau un aer de inmormantare si santajau guvernele ca acestea sa nu accepte perioade de tranzitie mai scurte de maximul de sapte ani tolerat de UE.
In limbaj de tabloid (Marea Britanie) sau obscur-lemnos (Franta), hectare de editoriale avertizau impotriva uvrierilor spargatori de greva, dentistilor carpaci si infirmierelor killer migrand valuri-valuri peste fosta Cortina de Fier.
Azi, in 2007, cu greu iti mai amintesti vremurile alea. Daca dai unui ziarist de la „Daily Telegraph”, „Die Presse” sau „Le Figaro” articolele sale vechi pentru un comentariu retrospectiv, momentul devine usor jenant (am facut experienta asta o data).
Circulatia intracomunitara a fortei de munca mai are un pic si dispare ca problema economica: lefurile in Vest nu s-au prabusit, somajul n-a explodat, iar economiile cele mai deschise au dus-o de fapt cel mai bine, asa cum ar fi prezis orice liberal (dar, n-aveti grija, stanga nu va invata nimic din asta, ca la ei ideologia bate experienta).
Daca n-ar fi comportamentul antisocial al unor grupuri, in special de romani si de bulgari, sau disconfortul identitar al unor englezi de varsta a treia, care nu inceteaza sa se mire ca vanzatoarele de la pravalia din sat au inceput brusc sa vorbeasca cu accent polonez, am putea spune ca deschiderea pietei muncii catre Est a fost cel mai spectaculos
