Zilele trecute mă întâlnesc cu o amică la metrou şi vreme de patru staţii ne-am întrebat reciproc ce mai facem, fără să ne răspundem cu adevărat.

Bucuria revederii era sinceră - am fost acum câteva luni colege într-o echipă, la un concurs de triatlon (ea a participat la proba de alergare, eu la cea de bicicletă), şi chiar dacă nu am avut timp să ne amintim despre asta, ziua aceea de iunie a concursului era în aer, în vagonul de metrou supraaglomerat, era singura chestie care ne lega şi ne făcea să ne zâmbim, fără să ne spunem mare lucru.

Dacă stau să mă gândesc bine, nu ştiu nimic despre ea, doar că-i place să alerge. Aşa că am întrebat-o cum merg pregătirile pentru maratonul Bucureşti, de duminica viitoare. Cred că a fost cea mai nimerită întrebare pe care puteam să i-o adresez. A început să se alinte - că are emoţii, că abia aşteaptă să se termine odată concursul ăsta să şi-l ia de pe cap, că se antrenează dar nu ştie ce o să facă, cum o să se simtă în ziua cursei, semăna cu colega mea de liceu tocilară (clasică, toată lumea cunoaşte un astfel de exemplar) care-şi freca mâinile înainte de teză că ea n-a învăţat nimic. Era o femeie la 35 de ani, copilăroasă ca o codană, vorbind despre un concurs de alergare - e adevărat de 42 de kilometri, dar, în speţă, tot o alergare. Oamenii care nu aleargă n-ar fi înţeles-o. Nu i-ar fi apreciat inocenţa asta, ar fi ridicat o sprânceană a „hai, domnule, alte lucruri mai serioase nu ţi-ai găsit?" sau „şi care-i chestia, mă rog, cu alergatul ăsta?".

Nici eu nu ştiu care e, ce cred e că oamenii se apucă de asta din motive personale, şi fiecare dintre ele e important. Pentru că e al lor, spune ceva despre ei.

Unii se apucă pentru că vor să slăbească, alţii pentru că simt nevoia unui ţel, şi aleg să înceapă cu asta, ca să prindă curaj poate pentru alt vis; pentru că se găsesc într-un motiv delicat al existenţei