Epoca Mircea Geoană la vârful PSD a intrat în faza de disoluţie. În urmă, rămân un partid cât o butaforie, câteva exemple memorabile despre cum poţi face ţăndări orice iluzie de onorabilitate şi ceva suspiciuni cu implicaţii medicale. Sursa: EVZ

În debara, galeria sinistră a figurilor de ceară e gata să revină în prim-planul expoziţiei politice din şoseaua Kiseleff. Şacalii strânşi sub umbrela Partidului Social Democrat şi-au făcut un calcul de oportunitate corect.

Unu - ei sunt acolo doar pentru că simt în nări feromonii emanaţi de trupul unui stat dispus şi disponibil. Doi - valsul încâlcit dansat de PSD sub conducerea sfioasă a lui Mircea Geoană n-a prea rupt gura târgului. La vârful social-democraţiei dâmboviţene propoziţiile anterioare se citesc aşa: ambalajul reformist al partidului n-a adus suficiente voturi, iar lipsa lor a ţinut structura partizană departe de beneficiile puterii.

În tabăra cealaltă, baronii lor prosperă. Imaginaţi-vă pentru o secundă că sunteţi Viorel Hrebenciuc şi trebuie să suportaţi imaginea unui Adriean Videanu euforic. Imaginaţi-vă că sunteţi Dan Nica şi îl priviţi din opoziţie pe Vasile Blaga scufundat taciturn în fotoliul de ministru.

Imaginaţi-vă că sunteţi Marian Vanghelie, pe vremuri regele incontestabil al indecenţei gălăgioase, şi vedeţi că Elena Udrea vă depăşeşte în obscenitate publică. Scenariu conspiraţionist de dramoletă: Ion Iliescu s-a întrebat, pe urmele vechii retorici leniniste, „ce este de făcut”, iar copiii săi, ţinuţi în viaţă ani la rând de aparatul resurselor publice, au început să gândească viitorul.

Creatorii de teatru scump şi jurnalism ieftin de la Realitatea TV şi Antena 3 s-au repoziţionat şi ei. „Speranţa” Mircea Geoană s-a transformat în 2010 într- un lider-păpuşă, contestat din toate părţile, descris în tuşele unui personaj cu aspiraţii ezote