Trăim, între două tragedii medicale, iluzia perpetuă a verigii. Ne legăm de următoarea dramă doar pentru a eşua, lamentabil, în golul care acoperă distanţa până la victima viitoare. Iar înlănţuirea aceasta de erori e chiar liantul indestructibil al sistemului. Ce poţi face cu o ţară care nu se mai face bine?
Răspunsul simplu se scrie aşa: nimic. Dacă sunteţi însă în căutarea variantei complicate şi izbăvitoare, puteţi începe de aici: schimbarea începe cu "noi" sau nu mai începe deloc.
Moartea celor patru bebeluşi de la Maternitatea Giuleşti e un prilej de trezire pe care ne pregătim, ca de fiecare dată, să-l ratăm cu inconştienţă. De douăzeci de ani, tragedia se joacă la Bucureşti după coordonatele dramelor antice: compoziţia nu are consistenţă dacă nu există instanţa "ţapului ispăşitor", a vinovatului din oficiu, a celui care preia responsabilitatea colectivă şi o personalizează până la dispreţ.
Mai e ceva dincolo de istoria crudă a celor unsprezece bebeluşi transformaţi în cobaii unui sistem de sănătate capabil să condamne la moarte cu rapiditatea şi cinismul unui criminal în serie? Paradoxal, da, deşi, în nota obişnuită, nu există semnele fecunde ale unei înţelegeri profunde. Însuşi semnatarul acestor rânduri lucrează într-o industrie a cioclilor. O lume perfect indiferentă, dar cu apetit sporit când simte în nări miros de carne arsă.
Un imens carusel de tip OTV se învârte neîncetat de luni seară, invitând poporul să semneze petiţii, să participe, cu masca de oxigen pe faţă, la ultimele clipe din viaţa unor bebeluşi, să deplângă populist în interes politic şi, mai ales, să găsească "ţapul ispăşitor", singurul capabil să ne arunce în spaţiul gol la capătul căruia se află viitoarea dramă.
Când eşti ispitit cu "imagini exclusive" din "maternitatea groazei", ceva s-a deteriorat fundamental. Când eşti chemat să
